Pot spune cu certitudine următoarele: am 21 de ani, am multe idei, nu știu ce nu pot face și habar nu am despre viață – sunt prea tânăr pentru asta. 

În schimb, îmi place să împărtășesc idei care mă ajută să mă simt bine. Poate îi ajută pe alții. Un prieten pe care îmi place să-l copleșesc cu tot felul de mesaje motivaționale m-a întrebat de ce nu devin trainer. I-am răspuns că mi se părea absurd să fiu considerat o sursă de cunoaștere sau de inspirație la această vârstă. Un argument pe care l-am adus în discuție este cel firesc, trecerea timpului. Fiecare dintre noi se consideră mai inteligent de la an la an. Îți amintești cum ai făcut anul trecut nu știu ce prostii și crezi că dacă ai fi avut mintea de acum, altfel ar fi funcționat. E, această persoană ești tu acum, cel care face prostii. Să fi (auto)proclamat o autoritate în a da sfaturi, deci să-ți asumi rolul de trainer înainte să îți dai seama unde îți ții picioarele pe acest pământ sună mai degrabă a ipocrizie.

Revenind la titlu și la primul paragraf al postării, zilele trecute am avut un antrenament de parașutism care m-a făcut să mă simt incredibil. Eram la final și am stat cu câțiva colegi în sală pentru a încerca niște exerciții mai dificile. Unul dintre ei a fost săritura peștelui, care implică săritul peste un bărbat, aterizarea în mâinile sale și continuarea răsturnării. Cunoașteți scena de la sfârșitul filmului Free Willy cu balena care sare peste baraj? Asta e. Așa că iată-mă în fața unuia de 1.90, care tocmai își coboară bărbia în piept și își acoperă capul cu brațele ca să nu ia un genunchi în fund. Doi colegi care fac această mișcare de câțiva ani se aliniază în fața mea. Aleargă întâi, sari, aterizează, totul este superb. Aleargă al doilea, dar se îndepărtează chiar înainte de a sări și spune că este prea sus. Urmăream și habar nu aveam ce să fac, cum să sar, mi se părea imposibil. Dar nu știam că nu o pot face. Am încetat să mă mai gândesc, am alergat și am sărit. Mi-a ieșit. Am mai repetat mișcarea de câteva ori, în glumă, ca un copil.